samedi 19 septembre 2009

Un récit de lecture : JPA et Petru Santu Leca

Reçu aujourd'hui un deuxième récit de lecture de JPA. Un grand merci !

Le voici offert à votre regard, n'hésitez pas à rebondir ! A bientôt :

Appena di puesia...
Quissu u puema m'ha scummossu da a prima volta chi l'aghju intesu ; ùn ci hè tant'affari ad aghjungna : a musica di i paroddi, quidda di a lingua, incàlcani pricisamenti l'atmosferu ch'ha vulsutu discriva l'autore :
Pesu di u ricordu, tristezza, ma dinò malincunìa...
Ghjè, par me, un capu d'òpara ! Un asempiu di sintimu, di purezza è di "lindezza" (si diciarà què ?)
Sans philosopher, Leca nous fait ressentir ses sentiments. Il nous fait entrer dans cette chambre qu'on devine meublée d'une armoire et d'un lit en noyer aux draps blancs.
On devine les matins calmes et tristes, sans parole, entre la mère et le fils, avec la vision du jardin mouillé de rosée derrière la fenêtre de la cuisine...

Ce poème fut publié dans "L'Annu corsu" en 1924.
On le trouve dans "L'Anthologie de la litterature Corse" de Ceccaldi (p.368), mais il faut l'avoir entendu récité par Antoine Ciosi, avec sa belle voix chaude, sur un album que j'avais enfant (enfin, mon père), je ne sais plus lequel...

Je retrouve dans cette poésie toute la simplicité des poètes corses : sans flonflon ni tralala, ni excès de sensiblerie !


Anniversariu

Dumane so nov'anni, o Mà, chì babbu hè mortu.
Ma cum'è ch'elle sò cusì tranquille l'ore
E ch'ellu canta u russignolu in fondu à l'ortu,
Quand'ellu pienghje è ch'ellu soffre lu me core ?

Digià nov'anni ! Mi ricordu quella sera
Piena d'affannu, di spaventu è di dulore.
A bassa voce, tu dicii una prighera,
E cu tecu prigava, o Mà, lu nostru amore.

Babbu più calmu ripusava in lu so lettu
E lu silenziu ingutuppava lu paese.
Ma eiu sintia tamanta angoscia in lu me pettu
sulamente à guardà le care mani stese.

E strinsi quella sposta annantu à lu linzolu
Dicendu pianamente: O Bà, comu ti senti ?
"Mi sentu megliu: vai à dorme, u me figliolu..."
Eppò per sempre, li so ochji funu spenti

Dumane so nov'anni, o Mà, chì babbu hè mortu.
Ma cum'è ch'elle sò cusì tranquille l'ore
E ch'ellu canta u russignolu in fondu à l'ortu,

Quand'ellu pienghje è ch'ellu soffre lu me core ?


Petru Santu LECA

4 commentaires:

  1. Je réagis le premier :

    Grazie, JPA pè issa pruposta di lettura ; a mettu in furia nant'à u blog !
    E sole parolle corse chì dicia u nostru babbu, ogni sera, ind'è l'appartamentu in Aiacciu, eranu "Bona notte, à dumane" è u puema di Leca mi ramentu issa epoca.
    Mi piace assai issa maghjina : "sulamente à guardà le care mani stese" : les mains vivantes quand elles son immobiles - étendues - sont tellement semblables aux mains mortes.
    Encore mille mercis pour ce récit de lecture !

    RépondreSupprimer
  2. Iè, tuttu hè dettu in poche parolle. U pudore stringhje u core, in particulare quellu di u babbu chì vole rassicurà, appaccià u figliolu. Ricunnisicmu una manera d'esse.
    Tutti ùn avemu intesu stu sentimu di surpresa, di stranità, quandu a natura, a vita , tamanta bellezza, cuntinueghja in giru à noi, malgratu u nostru curdogliu?

    Bella puesia, grazie JPA.

    RépondreSupprimer
  3. A me mi piaci monda di Petru Santu Leca (da ùn cunfonda incù u mustacciutu di a televisiò) quidda chi si chjama "Spera", ma chi cunnisciu insin'à dui o trè anni cum'e "Guarda cum'è 'llu piovi"... Mamma a cantava, imparata in portivechju, ch'era stata missa in musica da un purtivichjacciu ghitaristu (m'aghju scurdatu u so nome). Ma hè dinò annant'à un discu di Ciosi chi so po truvà (boci magnifica dinò, melodia stasurdinaria).
    Si trova scritta in quidda antulugia di Ceccaldi. Eccula (p.365-366) :

    Spera

    Guarda cum'ellu piove in lu giardinu
    E senti lu fracassu di lu ventu...
    Ma sai, dopu una notte di spaventu
    Sarà dumane u celu più turchinu.

    Saranu ancu più belli i nostri fiori
    Ch'avemu tramindui postu un ghjornu.
    Ti ricordi? Ridii, e tutt'intornu
    L'acelli - era u tempu di l'amori -

    Cantàvanu. In la sepe un pettirossu
    Saltichjulava à l'ombra d'una leccia.
    Avii li capelli pien di veccia,
    E purtavi un vistutu biancu e rossu.

    In la machja dighjà fiuria aprile.
    Calava u sole e si scupria la luna.
    Versu u celu cullava ùmile e bruna
    A croce di lu nostre campanile.

    Ti ricordi? Riturnaranu l'ore
    Fresche, piene di luce, e la spiranza
    Riturnarà dinò in la nostra stanza...
    Sò spalancate e porte di l'Amore.

    (1936)

    Mi piace u titulu (Spera) è mi piace ancu a distanza presa da l'autore incu a forma classica (salti, ripetizioni) è u sughjetu (u pocu "fleur bleue"). A dimenzioni tragica ùn hè che sughjerita e quissa mi piace veramenti : si senti chi qualcosa s'hè passatu ma ùn l'emu micca da sapè, hè troppu intima, è parchì ciò chi conta so i cosi bè in a vita : passati e da vena. Spera, l'intendu cume un ordine dolci...
    Trovu a puesia "Anniversariu" propiu magnifica (ùn la cunnisciu micca). A morti di un babbu ùn si pudaria dì che cun 'ssa ritinuta...
    Pensu chi t'avemu quì un illustrazioni di a dulcezza, di a prufundori di i sintimi di quali simu dinò capaci in quidd'isula. A a misura di a viulenza più che cunnisciuta...
    So spalancate e porte di l'amore : cusì dice a puesia di Leca.

    Doppiu ringraziu dunca à JPA (è à P.S.Leca)...

    RépondreSupprimer
  4. Grazie, Jean, pè isssu puema di Leca è u vostru cummentu !

    Mi piace assai u ritimu di i so versi, s'interrompe qualchì volta, è po l'ultimu versu :

    Sò spalancate e porte di l'Amore.

    Magnificu.

    E po avete ragiò, face prò issa dulcezza ; cumu dice Teatru Mascone : "Ya trop de vi-olence, ya trop de vi-olence !"

    RépondreSupprimer