mardi 30 mars 2010

Comment je suis en train de lire "Ghjuventù Ghjuventù..."

1. Avec grand plaisir (pris par les personnages - ce croque-mort notamment ! - et leurs histoires qui semblent à la fois parallèles et liées)
1 bis. Ah oui, il s'agit du roman de Marceddu Jureczek, publié aux éditions Cismonte è Pumonti, en 2007)
2. Avec étonnement (devant une littérature de langue corse qui assume - comme celle de M. Biancarelli ou Ghjacumu Thiers - le passé, le présent et le futur de la Corse)
3. Avec le recours des dictionnaires corse/français sur le Web (Adecec et BDLC) car mon vocabulaire est toujours incomplet et douteux
4. Par petits bouts (ça tombe bien : 130 pages divisées en 19 chapitres)
5. Avec espoir (celui de voir le livre tenir ainsi la route jusqu'au bout)
6. Parfois avec agacement (devant quelques propos plus moralistes, peut-être plus convenus, qui grèvent, je trouve, mais je me trompe sûrement, la force simplement humaine des drames évoqués)
7. Avec horreur : le chapitre intitulé "I moschi", ed eccu u strattu chì m'hà elettrizatu (Gavinu - u bicchimortu (le croque-mort) è Quentin approntanu u corpu di un vechju omu :

À pocu à pocu, Quentin custatava u miraculu chì era fendusi. U calori vitali s'impussissava una volta di di più a parsona di u vechju. I mani turravani rosi, a faccia s'ammaschitava, i labri s'imbuffavani di quidda vita finta arricata da u liquidu magicu.
À Quantin, à veda i mani di Gavinu attivassi nantu à u mortu, li vinìa u vomitu. Gavinu cuntinuò a dimustrazioni :

- Avà fermani i liquidi di u pettu è ch'è no ci tinimu in u stomacu. A faccenda ùn hè ancu à compia, ùn semu pronti pà andà à chjinacci.

U scalpellu tagliò i carri, fendu dui piaghi, una à mezu pettu, quidd'altra sottu à u biddicu, cù i labri netti netti, senza sangui, unti da un liquidu verdi, chì à tuccallu era peccia. Infilzò l'acu longu è aspirò tuttu ciò chì c'era, mocci, pizzatteddi di pleura. Sbiutò dinò a buscisca di u pocu pisciu chì ci firmava. Ùn si sminticò micca di i gasi da fà parta.

- Anc'assai ch'eddi sò bioti i minucci, chò osinnò avarìi intesu po tù a puzza di merda.

Dopu ad avè cusgitu i passaghji di i tubi di l'inghjizzioni è di u drinaghju, è un'antra lavata, tuccava à a parti estetica.

- Abbada ghjà ciò ch'eddu pari issu vechju, hè biancu com'è un linzolu. Ma ch'edda ni fussi s'è la ghjenti avissi à scopralu cusì. Credi puri, hè sempri megliu à veda un mortu cù a sumiglia di un vivu. Compiu chì n'avemu, i difunti acquistani una razza di sirinità chì li mancava in vita soia. Sò ripusati, tranquilli, in paci, via. Sò pronti à riceva parenti è amichi in cundizioni.

Accantu, nantu à un mobulu spampillulenti, aspittavani duzeni di scatuli di pulvaretta, bianca, rossa, culor carri.
À l'ultima, Gavinu pittinò u vechju. Ùn c'era tantu à spiglià chì l'omu era guasgi mondu. L'allisciò i pochi capeddi bianchi nantu à i menti è u tupezzu.

- U vedi com'edd'hè beddu avà, mancu vivu era cusì.

Quentin annittò l'attrazzi è l'allucò. S'era cavatu i guanti Gavinu è s'insavunava i mani. Strufinava chì basta, guasgi guasgi à strappassi un ditu.
Quentin fighjulava sempri u vechju nantu à a tola. Avìa travagliatu bè è megliu u maestru. Parìa vivu, addurmintatu di pocu. Da cacciassi u dubitu, u volsi tuccà. Narbosu, trimulendu è bè, avvicinò a mani. A faccia di u mortu era cutrata, u tuccà era stranu, quant'è à palmulà una petra. Issi lineamenti parfetti l'affascinavani à veru.


Eccu : issa figura : a vita finta di issu corpu di petra affascinante fù a surpresa maiò di issu capitulu. E po issa frasa :

Credi puri, hè sempri megliu à veda un mortu cù a sumiglia di un vivu.

Un mortu cù a sumiglia di un vivu...

È voi, l'avete lettu issu rumanzu : dite a vostra (cumu si dice nant'à RCFM !)...

1 commentaire:

  1. Poi cuntinuà a lettura, tene a strada! Hè putente è s'ellu ci hè un'aspettu muralistu, ùn hè troppu grevu. Dicerebbe piuttostu ch'è una "Cuscenza" chì ci dumanda di svegliacci. Tuttu ciò ch'ellu ci conta hè presu in a rialità.

    A morte hè presente in guasi tutte e nuvelle, sottu à forme diverse...

    Ma u stilu narrativu hè variatu assai, ci sò generi differenti, ùn ti poi annuià.

    Per mè, face parte di 'ssa literatura di l'"istinzione" s'è no ripigliemu i termini chì Marcu Biancarelli mette in bocca à u so puetu maladettu di "Pegasi" :

    "ed era cussì, d'altrondi, ch'e' vidiu 'ssu paesu: una catamalza d'aienti persi chì accillaraiani a so fini. In un mondu chì circaia d'avanzà, in a sparghjera sempre rinfurzata di u Pinsà Unicu è di l'unifurmizazioni, di a glubalizazioni, t'aviamu a noscia piazza: quidda di l'istinzioni"

    Mi face pensà à una vulintà di scunghjurà a sorte, un caratteru propiu mediterraniu.

    Bella scrittura, fine è putente.

    RépondreSupprimer