dimanche 17 mai 2009

Une page de littérature corse

Cette nouvelle est de Paulu Desanti, écrite le 17 août 2000, publiée en 2002 dans son recueil "L'ultimi mumenta d'Alzheimer" (éditions Albiana-CCU).


L'ANNATA DI A TO MORTI

L'annata di a to morti, o Vincè, nimu a sà esattamenti. A me zia Saveria pratindia ch'edda ti saria successa in u 1914. Tinia l'infurmazioni di a vechja Ghjuditta, chì era l'amica cara di a so propia zia. Più tardi, sintii eiu ch'è tù t'eri tirata l'anchetta in u 1908, acciaccatu da ùn si sà chì influenza pulmunaria, chjappa à u Panamà. Quissu u fattu, u tiniu in ligna dritta da u to bisfigliolu (chì disgraziosamenti, ùn cunniscisti mai), Don Enrique Leon, quand'e l'infattai à u Costa Rica. U frateddu Jorge parò, eddu, mintuava a data di u 1907. Annantu à stu particulari, i dui si liticoni un beddu pezzu.
In quant'è à mè, quand'e pruvai à veda a to tomba, da assicurammini, fù un fiascu sulennu. Ùn ci fùu mezu ch'è quiddu carru sudamericanu, scancaratu è bè, si cansessi più di un minutu in Orotina - paesi stessu induva ti sarii stallatu, induva tù muristi, è chì forsa cunniscisti ed amasti. Ma in fatti, ùn era tantu degnu d'intaressu : a nora di Don Enrique, Monica, mi spanticò più tardi ch'è, di a to fossa, ùn firmava più nudda ; l'affittu enfiteoticu ùn valia più di cinquant'anni.
Via, l'annata di a to morti, o Vincè, a ti se' tinuta com'è un misteru. Fà chì, in stu mondu, u vedi, ancu i tombi sparisciani. Ma da un omu chì parti, o Vincè, chì ferma mai ?
À babbu, ogni volta ch'e l'aviu chertu di tè, u so arciziu, a riposta era stata a paghjesa : chì a t'eri francata in America, in cerca di ùn si sà chì petruseddu, è chì ci avii fundatu una famiglia. Erami tandu, più o menu, in u 1870, neh ? Ma à mè, mi frastorna soprattuttu di sapè chì forza ti facia pò mova cusì. Chì era pò issu trifulu scimaticu ? Chì era pò issa franasia ? A socu chì ; in Corsica tandu, era l'usu di parta, spessu da fughja a miseria. Quantu ci n'era dinò à circà l'avvintura ! Or tù, o Vincè, ti dispiacia cusì tantu, a noscia isula ? Mancu l'abbongu. D'altrondi, Don Enrique, eddu, avia intesu dì ch'eddu era par via di prublema di famiglia; almenu d'avia spiigatu cusì rené, u cucinu di terzu di me babbu. Ma sottu boci, si sussurava dinò, in famiglia, ch'è eri scappatu par causa di vindetta, calchì tempu dopu chì to babbu, Pancraziu, fussi statu appaghjatu in quidda piaghja di Roccapina.
Ùn ci credu tantu, ch'è tù fussi statu vigliaccu ; ùn vani i vigliacchi à batta u mondu sanu com'è tè. È pò ùn cunvenani i dati : eri partitu innanzi.
Avà, s'è provu à fà a cronica di a to vita, sò dunqua millai di pezzi da ricustituiscia, da almanaccà, da accuncià. A dilla franca, mi pari certi volti ch'è altru ùn se' ch'è un omu tissutu di parolli, a parolla di l'altri, tanti è tanti altri...
In stu particulari, u più misteru maiò ferma pà un dittu ciò ch'è cristu pò circacciava, o Vincè, zaccagliendu è bistrasciendu in quiddi loca persi ? Ciò ch'è ci buscasti, in quiddi furesti trupicali, puzzicosi è mignattaghji ? Chì era u to mistieru ? Babbu ti tinia da aputicariu. Ma aghjustava chì, dopu, ti sarii fattu cultivadori di caffè. Inveci, quand'è dumandai à a vechja Ghjuditta, mi fusti prasintatu in modu sicuru da duttori. Pocu criditoghja mi pari l'ipotesa ; prima chì erami tutti pastori, in famiglia ; dui chì, duttori, ti sarii pussutu stallà ind'è no, è sciuratila quà, stimatu quant'è tranquillu. Ma zia Ghjuditta mittia di corra in a ghjerba, pratindindu ch'è tù t'eri addutturatu in Pisa, calchì tempu dopu à a to scappata (ci vò à dì ch'edda t'avia a malatia di i duttori, spiziali ed altri chjirusichi...). D'altrondi, sti diversi infurmazioni casconi anch'eddi in pulvina ; Monica mi feci capiscia ch'è in fatti, u più chì pari vera hè ch'è tù fussi sbarcatu à u Panamà, com'è simplici ghjurnataghju, da travagliacci ad a custruzzioni di quiddu famosu canali. È dopu, ùn si sà comu, scalesti à u Costa Rica, mutatu in spicialistu di tupugrafia.
Fù una vita strana, a toia, o Vincè, da veru.
In fatti, a sola sicurezza ferma u to matrimoniu, puri s'eddu mi parsi, à u principiu, rumanescu assà. In u 1890, avarii dunqua spusatu una certa Rafaella Bargas Retana, figliola di Primo Bargas Valverde, ricchissimu prupriitariu di u valdu cintrali. Cusì riccu ch'eddu pagava i so zappaghjoli incù solda chì purtavani a propia stemma. Si tinia tutti i tarrena da San José ad u Pacificu. Puri stenduci un minutu è basta - l'aghju ditta dighjà - in Orotina, u so paesi nativu, aghju vistu incù i me ochja u parcu, a scola ed a buttega chì portani u nomu di u to sociaru. Andà à spusà a figliola di un sgiò ! Tamanta rivincita, o Vincè, tamanta ! Sò sicuru ch'è tù ni ridi anc'avali, mortu è bè... Puri s'edda hè vera chì Carmen, un'antra bisfigliulina toia, dicia ch'è tù avii divurziatu prestu. Pocu imprema : cusì nacqui u to figliolu Carlos, babbu di Don Enrique, Jorge ed Ernesto.
A cosa strana hè forsa ch'e cunnoscu cosi chì tù mancu suspittai. Cusì di sta dumanda fatta à l'imbasciata francesa, chiriendu da a Corsica nutizii di toiu. Nutizii ? mancu. Solu da sapè s'è tù eri mortu o vivu. Ed a risposta fù quista, corta assà : "Podemos certificar qué el señor Vincente D., francès, era siempre vivo hasta el año 1906. Embajada francésa, San José, Costa Rica." Quasi quasi, a sola pezza ufficiali palisendu ch'è, in sta vita, ai asistutu, o Vincè !
Altri cosi dinò chì mancu ci cridarè. Sappii pà un dittu ch'è un busfigliulinu toiu oghji si prisenta com'è presidente di a Republica custaricana... A pinsalla, n'hè vè ?
Inveci, ùn hè statu pussibuli di ritruvà una minima lettara di toiu. Solu socu ch'è a zia di me babbu, Vincintina (si chjama cusì par via di tè, o Vincè !) ni tinia una, mandata da l'America. Ci sarà statu una vechja franchizia sudamericana incullata da tè. A credani à Vincintina, altru ùn ci facia ch'è di certificà ch'è tù eri in saluta. Di i to successi, nudda. Issa lettara, René, u so figliolu, l'hà forsa tinuta ; ma René si ni stà in Kiev.
Intantu, mancu ci credu ch'è tù ti n'impippava, di i toi lacati daretu à tè. A prova ni hè tutti sti nomi ch'è tù lacasti in reddita ; nomi di a famiglia chì, un seculu dopu ; socu statu cusì suspresu di ritruvà, tali è quali, in America. Un seculu dopu, o Vincè, un seculu dopu... Aiò, ci tinii à sta terra, aghjà cusì luntana...
U vedi, sò parechji i ricerchi ch'aghju fattu da ritruvà vistighji toii. È di più mi paria d'avvicinammi, di capisciati, di più ti ni svanii. Pisticciuli, carabuddi, pezzi spargugliati, eccu forsa tuttu ciò ch'e mi sò buscu. Solu mi n'invengu di stu puema di Cendrars ch'e lighjiu di pettu à u Pacificu, pinsendu à tè :

Des livres
Il y a des livres qui parlent du Canal de Panama
Terre terre eaux Océans Ciels
j'ai le mal du pays

Tù dinò, o Vincè ?

Je lis ce texte comme une sorte de brève synthèse de ce que l'imaginaire corse actuel peut faire, avec des moyens littéraires, avec l'acte du départ, l'aventure. Mais surtout c'est le personnage du narrateur qui m'intrigue : que cherche-t-il lui aussi ? Il finit par rassembler un ensemble de faits, de documents dérisoires, de témoignages contradictoires qui ne parviennent pas à percer le mystère de cet ancêtre parti en Amérique du Sud... Et puis ? Que lui reste-t-il en tête, au bout de cette enquête familiale ? Quatre vers de Blaise Cendrars, lus de façon assez banalement romantique et littéraire, face à l'océan Pacifique... quatre vers qui, eux aussi, ratent l'essentiel. Je lis cette nouvelle comme la mise en scène d'une distance infranchissable entre ce qu'était la Corse d'avant la guerre de 14 (et les comportements de ses enfants) et celle d'aujourd'hui. Cette distance ne peut être comblée mais c'est le propre de la littérature de pouvoir faire tenir des formes vivables sur ce fond de gouffre géographique et temporel.

Vous avez peut-être une autre lecture ?

9 commentaires:

  1. Iè quantu n'avemu tutti in u nostru imaginariu, di storie di partanza, di misteri zeppi, di testimunianze cuntradittorie?

    Chi cerca u narratore? Chì circhemu tutti? À rassicuracci nantu à u nostru passagiu terraniu, vuleriamu tutti ch'ellu ùn fussi vanu, lacà forse un'opara, almenu vistighe in a memoria di i nostri : "ma di un omu chì parti, chì ferma mai? "

    Infatti, ancu da un omu chì hè sempre statu quì, ne ferma pochi affari CERTI!! Sicreti di famiglia, testimunianze differente, interpretazione da fà di ogni attu, di ogni sentimu, di ogni carattaru "un omu tissutu di parolli"
    eppo u tempu passa..."ancu i tombi spariscenu"

    Accettà l"impermanenza", l"efemeru" , u misteru, hè tuttu ciò chì ci ferma, l'uceanu quì forse simbulizeghja l'infinitu, l'eternità; di pettu à ellu ùn simu NUNDA. Una volta capita 'ssa verità, pudemu VIVE.

    RépondreSupprimer
  2. Francesca,
    j'ai comme vous l'impression que la nouvelle de Desanti met en scène un narrateur à la fois singulier et collectif (réunissant les différentes raisons du départ des Corses et leurs destins divers dans le monde, succès ou échec).

    Personnellement, ce qui m'attire ici c'est un texte que beaucoup d'entre nous peuvent prendre à leur compte mais qu'en même temps personne ne peut récupérer ou réduire à un prétexte biographique ou sociologique ; le texte résiste et trouve même une échappée avec la citation du poème de Cendrars, "Le Panama ou les aventures de mes sept oncles" : la citation de Desanti d'ailleurs est un montage, les deux premiers vers sont bien les deux premiers du poème mais les deux autres se trouvent presque à la fin ; entretemps on peut lire notamment ceci :

    "Le Canal de Panama est intimement lié à mon enfance...
    Je jouais sous la table
    Je disséquais les mouches
    Ma mère me racontait les aventures de mes sept oncles
    Et quand elle recevait des lettres
    Eblouissement !
    Ces lettres avec les beaux timbres exotiques qui portent les vers de Rimbaud en exergue
    Elle ne me racontait rien ce jour-là
    Et je restais triste sous ma table"

    La nouvelle de Desanti, je la lis donc maintenant avec toute l'épaisseur du poème de Cendrars (le narrateur en fait une sélection mais il dit bien qu'il a lu le poème en entier) et notamment avec cette tristesse d'enfant qui s'ennuie sous la table, et qui dissèque une mouche...

    RépondreSupprimer
  3. C'est un bon choix cette nouvelle de Desanti. Je l'ai étudiée cet hiver avec mes élèves et si ces échanges avaient eu lieu avant j'en aurais même piqué un bout pour mon commentaire.

    Sinon tout le recueil est magnifique, il y en a une sur un bègue qui est puissante aussi, et qui me revient en mémoire. Bizarrement je crois qu'elle est intitulée "u mutu" mais c'est bien d'un bègue qu'il s'agit, ou plutôt d'un type qui perd la prononciation de certaines lettres et qui en devient dingue, jusqu'à en tuer la boulangère dont il est amoureux.

    Desanti c'est vraiment du lourd, et je travaille actuellement aux traductions de deux de ces nouvelles ("l'ingannu", qui parle d'un manuscript authentifiant que Dante était corse ; et "a storia di l'omu ch'ùn vidia chè un metru quatratu di celi", sur un bonhomme qui vit dans une mansarde avec une toute petite ouverture et qui ne voit qu'un tout petit bout du soleil, je jour de son évasion, le type ne trouve que l'obscurité à l'extérieur...). Enfin, un régal tout ça.

    J'ai dit que Desanti c'était du lourd ? Ah oui. Du pur bonheur même pour ceux qui aiment les textes à enigmes, les métaphores labyrinthiques, les paraboles chargées d'humour. Il y a longtemps que je pense que ce type est un des tous meilleurs que la littérature corse ait produit. Et des plus fainéants aussi. Parce qu'on devrait déjà avoir deux ou trois bouquins en plus de sa part, et que c'est insupportable d'attendre tout ce temps sans le lire à nouveau.

    Mais sur la fainéantise de Desanti vous avez compris que je blague, c'est juste le lecteur frustré qui s'exprime. Parce que question travail croyez-moi ce type est un monstre, sa thèse bientôt présentée à Corte fera date (j'y serai), et je le sais sur certains textes depuis longtemps. Mais que de mystères, et d'attentes, et d'espoirs.

    MB

    RépondreSupprimer
  4. Marcu,
    il me plairait beaucoup de connaître les réactions des élèves à la lecture de cette nouvelle ; ont-ils aimé ? leur fais-tu écrire leur point de vue ? l'enverraient-ils sur ce blog ?

    Encore un auteur qui ne publie pas assez ! Mais nous nous acheminons tout de même vers un ensemble assez important d'écrivains qui poursuivent un vrai projet d'écriture (nous parlerons d'oeuvre à la fin des fins, non ?)

    Moi, c'est cela que j'aime et désire : "un courant continu de littérature". Ce courant est aussi tissé par beaucoup d'attente, de frustration. Et puis il y a l'effort inverse, non celui qui se projette dans futur, mais celui qui revient sur les oeuvres publiées, les relit, les découpe, les recompose, les réagence, les laisse reposer pour mieux voir celles qui seront capables de nous hanter.

    Et c'est vrai que c'est le cas pour moi de cette nouvelle de Desanti (auteur que je ne connais pas et dont je n'ai pas lu tous les textes !)

    RépondreSupprimer
  5. "un courant continu de littérature" : ai u sensu di a formula o FXR...Bella!

    D'accordu cù MB : avà ch'ellu hà finitu a so tesa ch'ellu si spicci Desanti, aiò, vulemu i libri, ùn avemu avutu chè l'apperitivu sin'ad avà! Hà una vera dimensione stu scrivanu, uriginalità, spiritu, una lingua linda è schietta, hà tuttu.

    RépondreSupprimer
  6. Issa fomula ùn hè a meia (ti ringraziu !), hè di Edouard Glissant :

    "Il est une autre sorte de solidarité, plus efficace. On peut dire aussi que le problème premier de notre temps est celui du choix politique. Mais je ne veux ici que suivre la trace de mon voyage, et non proposer des leçons ou des programmes. Cette manière de solidarité que je ressens à l'égard d'un ami, musicien, essayiste, comédien ou poète (moi venu de si loin), il n'est peut-être pas vain qu'à cette place, après ce long trajet, et comme naturellement (dans le mouvement de l'Expérience, une de ses données), je la signale. Ainsi peut-il être proposé qu'une recherche commune fonde déjà des dimensions communes, après quoi chacun abat ses murailles. Et n'est-ce pas là, sinon un travail politique, sinon l'ouvrage en cours d'une solidarité plus populaire, sinon le labeur très quotidien d'une conviction, du moins, dans une très individuelle mesure, comme la sanction d'une présence et le témoignage d'une salutation totale ? - Ce que nous pourrions offrir, c'est cela : un mouvement continu de littérature, telle que le mouvement soit la force et la faiblesse d'un peuple, en marche vers d'autres terres encore."

    Soleil de la conscience, 1959.

    RépondreSupprimer
  7. Oghje mi spanzava sola à u risturante cù une poche di nuvelle di "Alzheimer"...

    - A.N.CU.L.E : pulitica fizzione, chì si deve ispirà appenuccia di a storia di a piccula cumunità anarchista ch'aghju scupertu sott'à a penna di Desanti in A Pian d'Avretu nu 30 (ùn la cunniscia, nanzu...)

    - Bon prò vi faci : ùn possu dì nunda o palesu tuttu, mdr

    - Exit : a storia d'un tippu chì hà passatu a so vita à circà u mezu u più elegante di more,è chì fiasca ogni volta, hè ghjuntu cusì à 90 anni...

    - Farina da fà ostia, San Paulu face un sughjornu in Terra è...bò, a santità hà i so limiti di pettu (lol) à un pezzone, tentatrice chjamata Madalena

    - A sosula : risa nera ...

    "L'omu ch'ùn vidia altru ch'un metru quatratu di celu" hè una maraviglia, altre nuvelle facenu riflette, Desanti disseca tutti l'aspetti di a vita è di a mente ma sempre cù un spiritu lebbiu, sdramatizatu : Petrunimu (un omu ch'ùn sà più u so nome), u mutu, l'ultimi mumenta d'Alzheimer (quellu face a so scuperta di a so vita à l'ultima),"À mora ci hè sempri u tempu" (un omu face furtuna è rivuluziuneghja u mondu vindendu u tempu fin ch'è tuut giri altrimente, ...ecc ecc

    Una campa!!


    Pè i stratti ùn sò bona o FXR ma pruveraghju

    RépondreSupprimer
  8. mille scuse, pichju à centu à l'ora...

    RépondreSupprimer
  9. Una nuvella ch'è trovu geniale, magistrale, chì duveria esse studiata da sculari per dalli a brama di leghje o ancu di scrive, hè "i trè latri":

    Trè latri s'infrugnanu in un appartamentu è, o suspresa : hè pienu à libri, ùn ci hè chè què, chì ci serà pò à arrubbà custì?

    A pulizza affacca prestu ed eccuti i latri assidiati.

    Ma nunda move...Mancu un zittu!

    Intantu, Paulu sbulicheghja è sbulicheghja in i libri, sin'à cascà nantu à un titulu chì li dà u fretu in u spinu : "i trè latri". Capisce prestu chì quì hè scritta ...a so vita!

    U passatu, và bè? Ma...ci hè ancu l'avvene!!

    A fine ùn li piace : decidenu dunque di RISCRIVELA...

    "Intantu chì, bucii o nò, a paura li stringhjacciava a gola è, vulella ùn vulella, ci vulia in furia in furia à svià d'issi ghjargaloni. Cambià- piccia cum'edda piccia- di distinu.
    Issu libracciu maleficu, Paulu u ti vulia buttà fora senz'altru.
    Francescu, eddu, pindicava pà u focu.
    Nimu era cunvintu.
    Una suluzioni, fù Petru tandu à pruponala: parchì ùn iscriva, o riscriva, u libru da per sè? Forsa ghjuncaria calcosa. Forsa ni ghjisciaria un'antra andata.
    Comu voglia fussi, perda, ùn si pirdia nudda.
    Nissunu avia mai scrittu. Ma, resci da sta vulintà di campà, si resini subitu contu chì l'estru li vinia facilmenti.
    Cusì fù dunqua fattu è prestu, -nova virsioni-, ..."( leghjite puru a seguita da per voi...) lol

    " Hè vultatu Petru Francescu" hè dinù un testu prufondu è strappacore chì puderia simbulizà a sulitudine di i Corsi d'oghje cù i so ricordi di u mondu anzianu, in i so proprii lochi, induve ci sò altre ghjente cù quale ùn si pò mancu più PARLÀ. Un fattu vissutu di più in più, ancu in i paesi...
    I lochi parenu sempre i listessi, ma sò cum'è vioti.
    Da mantacà...

    " Chì l'alligrava, c'era stu prufumu di castagni, d'amaredda, di finochju, o fussi edda puri u tanfiu chì cuddava da a terra, falatuci a banghjaghja. Intantu, da ùn pudè sparta i so minimi sciali incù nimu, pigliavani anch'eddi un gustu amaru. Fintantu ch'è no ùn semu pronti à lacà u fora invadisciasi, a biddezza di u mondu ùn asisti.
    Petru Francescu, u so mondu, u vidia strintu, mischinu. Facia l'avvinta di sè stessu, infattenduci andati milli volti parcorsi. Ed ùn sapia di ciò chì era u più tristu, da chì tuttu fussi persu, o ch'eddi firmessini sani sani ogni cosi, da faddili rimpienghja.
    Tandu, chì diffarenza pò ci era da stu mondu quì ad a so anziana prighjò?"

    Di 'ssa sulitudine, ci vecu un ribombu in un passagiu di u rumanzu di Marcu Biancarelli, "Murtoriu" :

    U persunagiu s'arricorda di a so amparera di "a lingua", zitellu in vacanze in paese, cù i vechji (pochi mansi quessi, u "passatu" ùn hè manc'appena idealizatu...) eppo ...

    " Cù u tempu, u bughju di i sona ch'e' sintiu hè duvintatu lumu. Quand'ì no semu vultati da u cuntinenti, diciu più o menu tuttu, in u me capu, ma cù a bucca scazzutaiu ciò ch'e' pudiu; po' aghju fattu u sforzu, pzrchi spaiu ghjà chì a putenza s'aprudaia à traversu à a lingua. Pà parlà cù tutti st'aieni chì mi minacciaiani aghju imparatu i so parolli, i so sprissioni, i so pruverbia. Po' ùn mi minacciaiani più, po' dinò erani morti, è socu firmatu quì, incù 'ssa lingua, solu"

    Maiò, mette à scrive, è naturalmente, scrive in a "lingua" amparata tandu, ma ùn pare più "naturale" à nimu :

    " In ghjiru à mè ridiani, certi mi dumandaiani ancu parchì aprudaiu 'ssa lingua, i so surrisa di disprezzu erani più forti chè i vechji minacci di a me zitiddina. Aghju capitu chì, dinò una volta, eru solu, frà mezu à tutti st'aienti. Aghju capitu chì simuli à mè, in 'ssu paesu ch'era duvintatu una cità, ùn ci n'era micca. Aghju capitu ch'ùn cunnisciu più à nimu, chì mancu i so cumpurtamenti ùn m'erani capitivi. I bastona s'erani trasfurmati in 11.43, i maraccona'li vechji in crema pà brunzà à u soli, i baretti di nanzi in tee shirt Hugo Boss. Circaiu à chì parlà, circaiu à chì s'assumiddessi à mè. Ùn c'era più nimu"

    RépondreSupprimer