mercredi 24 juin 2009

Un récit de lecture : Nadine Manzagol

Et voici, au gré des conversations numériques, émerger, paré de quelques propos, une forme, extraite du roman "A funtana d'Altea" de Ghjacumu Thiers.

Le filtre est ici le regard d'une lectrice, Nadine Manzagol (mais c'est moi qui fait le lien numérique vers un autre billet de ce blog). Vous aurez peut-être envie d'élire un autre passage, ou de discuter celui-ci ou de discuter le point de vue, n'hésitez pas.

Je préfère nettement le Ghjacumu Thiers de "A Funtana d'Altea" à celui de " A Barca di a Madonna" parce que le premier, sous le prétexte d'une correspondance adressée à une journaliste italienne, ouvre un dialogue "supposé" entre deux continents qui débouche rapidement sur un plurilogue. Bien entendu c'est toujours l'auteur qui parle à travers les divers personnages. La journaliste italienne (qui se confond à d'autres figures féminines du roman) y est évoquée en creux. Cela introduit une perspective "en abyme" très baroque. Ce roman est ainsi construit comme un théâtre de la mémoire irrigué par des altérités virtuelles.
Tout en incarnant la culture corse en ses mythèmes insulaires, c'est à mon avis un des plus modernes des romans corses.
J'avais réalisé une interview de Ghjacumu à ce propos jadis dans "U Ghjurnale di a Messagera" n°2 en juillet 1992.

En réalité, il m'est difficile de choisir un passage précis de "A Funtana d'Altea" car c'est la structure même du roman qui en fait la modernité, et singulièrement quand c'est la mémoire et le passé enfoui qui y sont évoqués. Par exemple un paragraphe ce matin a retenu mon attention, en ce qu'il fait affleurer le non-dit au bord des fractures qui traversent notre culture. Et l'expression de l'indicible au coeur même de notre imaginaire. Ce passage se trouve page 141 de la version corse :

Una frizzione amara chì a memoria ci si arrena. Dicianu chì per noi altri a strada era fatta, diritta è fatata. Sbrullati sin'à l'ultimu, è cincina ver di e terre viote, vicinu à e cunfine trà mare è morte. A barbara furtuna hà lampatu i vascelli ed esiliati tetri ingutuppanu l'isula. Per sopra à issi marosuli quenciani, affacca un populu natu à l'albore anticu di i Tempi. Anticu quant'è l'acqua, quant'è l'aria è a terra mora di stu locu. Anticu di più chè e lastre scritte, di più chè e petre arritte, e stantare portaferru chì miranu u tempu cù a so aria gioconda, cù a so aria arcana. Un populu di pastori, cheti, fieri è pocu parullaghji. Liberi, fermi è chì pascenu e so pecure nasognule nantu à issa terra benedetta attente à rispinghje u mare, sempre. E' giganti chì li sfrumbuleghjanu calanche à dossu, da impetracci a burriana. L'acqua salita frighje è, spaventata si accheta, è posa pè qualchì tradimentu. Un' vi l'anu piattate, e calanche di i nostri miti. E' site ghjunti da fora, stupiti di pettu à e fronte di u granitu rossu, alte mezu chilometru, curve, castigate, insanguinate, ma vi ne site fatti figure di fantesia vostra. Diciate di monachi arritti cum'è sprupositi. Un vescu calatu, cù mitria è pasturale. Un lione pusoni à a cansa di u stradone, a donna chì dà da sughje è l'Erdiavule immensu è versighjente. Un' ci avete capitu nunda nè niente, è e stantare ridenu, fisse cum'è quelli chì sanu. U tempu, quì, si hè vulsutu firmà, à l'essezza di e petre. Un' ci avete capitu nulla. Vi pudia dì quessa, vi pudia. Ma ùn vi aghju contu chè di mè è di Funtana Nò.

E' u mare si affacca, di un colpu, spaventosu. Hè un dragone orrendu chì si lampa à l'assaltu di e nostre coste, atteppa pè e terre alte è si sparghje in tutte e foce. E ciccone battenu à strappera di battagliolu. Aiutu ! aiutu ! Sò ghjunti batelli fini cum'è cultelli o gonfii di velenu veloce. Dopu, sò seculi di ferru chì mena, di ferru chì strippa. E' di cori accuzzati cum'è lame. A voce furestera face alzà e forche, è si face à impicca impicca. I lumi, i ferri, u focu chì corre in ogni locu. I fiumi impauriti fughjenu à la surgente. Anu circatu l'agrottu sottu à e cote spaventate. Tuttu scompie, tuttu. Hè tempu di scumpiimenti. Crepa u cele chì ne fala una spiscia tamanta di spade lucciche è di piombu infiaratu. In l'aria insischita schjattanu rise chì mettenu u fretu à dossu. E' suldati maneschi passanu, à buleghju à preti, magistrati, turchi o cristiani, furesteri di tutte e sterpe lampati à fragassi a terra, iè, a terra. Incendiu. Assassinii. E case sprufundate. Ghjente stirpata. U cultellu chì mughja nantu à e carne impaurite. Sò tempi di zerga fiera è tempi di rivolta. Vene l'epica di a libertà, è po quella di e catene, sempre. Ci ghjimbemu sottu à bandere bugiarde chì cantanu l'assassinii. Lochi arrubati. Anima arrubata. Quantu costa ? Li licchemu i pedi. E' perdimu a parolla. I furesteri ùn sò più fora. I furesteri sò quì. I furesteri simu noi.

Un' aghju avutu asgiu à parlavvi di noi. Vi aghju dettu A Funtana Nova, è basta.

Il va sans dire que la suite de ces paragraphes, qui en développe le propos, est aussi remarquable.
Et j'aime particulièrement la grande poésie de cette prose où le grain même de la voix du narrateur est perceptible.
L'oralité s'y conjuge à l'écrit.

1 commentaire:

  1. J'aime beaucoup ce livre, j'y reviens avec toujours beaucoup de plaisir. Je me souviens de ce passage comme d'un passage obligé : le narrateur se croit obligé de dire ce que tout le monde dit... Alors que l'important c'est le souvenir personnel du quartier de la Funtana Nova...

    Et maintenant, à la lumière de votre regard, je relis le "discours collectif" du narrateur en lui rendant une "certaine" sincérité, une "certaine" épaisseur ; mais il faudrait encore dire quelle sincérité, quelle épaisseur...

    RépondreSupprimer